retorica!?

cat de usor uitam…cat de simplu traim…cat de repede intoarcem capul cand e cazul sa aruncam un cuvant (uneori e mai  bine sa primesti un cuvant aruncat decat o privire care sa iti taie toate simtamintele). si daca te-ai intreba “de ce?” nu ar fi oare mai simplu? si daca ai privi sincer in tine chiar nu ai gasi un raspuns? cat de usor ne scoatem ochii unii altora! cat de repede scuimpam pe ieri! fugim fara raspunsuri. fara tinte. bezmetici intr-o lume nebuna! loveste! este atat de simplu! sterge-ti insa mainile  si ridica-le in semn de salut!

Cronica unui sentiment.

nu credeam sa traiesc asta! nu credeam sa tremur si sa-mi simt ochii jucandu-se nesiguri!speram sa fie mai simplu. am tresarit! “traim o drama” zicea Ea. Publicul rade, in acel stil in care aproape ne-am obisnuit. mi-e teama de  asta!doua nasuri de clown sub care ne ascundem de frica de a fi nimeni! da, suntem Nimeni, spune tot Ea. suntem acum. suntem imbecili si cretini in a ne dovedi cine poate mai mult. vindem priviri si cantarim vorbe. suntem mici! dar ataaaat de mici incat intr-o zi o sa ne strivim unii sub picioarele altora uimiti de noi insine. suntem singuri! prietenii sunt nume pe cateva degete si constatam ca o mana are totusi prea multe degete.
Trebuie sa traim totul fooooarte delicat….altfel n-are niciun haz!

“Art keeps you free”

Cinema Studio. În căutarea unui loc în sală mă mir de câteva ori de numărul mare de spectatori. De când vine atât de multă lume la Studio? Mai zic de două-trei ori până când Ea îmi spune: “Şi ce vrei acum? Să îi dăm afară?” Tac. (Sigur nu ar fi fost o idee rea!). Încă puţină forfotă după începerea filmului şi linişte. Subit, se aud hohote de râs. Şi continuă! Adunate aş putea să le aproximez la o jumătate din durata filmului. S-a râs la secvenţe din film la care singurul lucru care trebuia făcut era “a gândi”. Filmul, potrivit IMDB, dar şi propriei deliberări este drama, thriller. Inexiblicabil.Ciudat. Nici măcar nu mai ştim să râdem. Nu mai ştim când să râdem şi mai ales nu mai ştim care sunt motivele pentru care trebuie să râdem. Nu mai facem distincţia între plâns şi râs pentru că ne-am obişnuit să râdem de propria neputinţă şi letargie. Suntem dispuşi în orice moment să aruncăm clişeul “Românii sunt oameni veseli” pe care ni-l induce o democraţie prost înţeleasă în care spălarea creierului are rezultate net superioare celei practicate de regimul comunist aşa cum bine zicea tot Ea. Ceva stă să explodeze. Nu mai avem nimic. Nu mai avem Cultura. Valori. Motivaţii. Să cumperi o carte e o fiţă. Să o citeşti e o ruşine. Cărtărescu e “unu’” de care nu ai auzit şi care, în treacăt ai reţinut că s-ar numi Cărturescu. ( aşa cum povestea El). Filmele cu cele mai mari vânzări sunt cele care după o oră şi jumătate nu îţi oferă nimic la care să te gândeşti. Măcar o frântură de idee. Mă opresc brusc! Aş putea să râd! Am văzut însă că nu am simţul umorului…sau ceva s-a răstălmăcit grav în ceea ce ne priveşte. Have fun!

această…grabă

Străzi străbătute în grabă şi gânduri născute tot în grabă în pauza dintre două respiraţii scurte. Nu e târziu dar pentru toţi este o grabă. Ai toate şansele să fii strivit dacă ai intors pentru o secundă privirea. Nu e timp pentru nimic deşi este timp pentru orice vrei. Ştii stângerea aceea de inimă pe care o ai la gândul că ai putea revedea oameni de care te-ai despărţit…în grabă…tot in grabă…fară cuvinte?! Bizar simţământ! Cărţi citite în grabă, oameni iubiţi în grabă, priviri aruncate în grabă. E suprafaţa vieţii spre care înaintăm, (cum altfel dacă nu în grabă?!) prinşi în cuvinte şi niciodată în realităţi

anodin!

nori de praf… mizerie în oameni până dincolo de gânduri! revoltă înnăbuşită imediat după primul pas şi primul cuvânt! să înţelegi e un sport extrem care solicită toate simţurile ! nimic nu e bine legat! ochi din sticlă fără lacrimi deşi în mine plânge ceva! mâini grele şi reci …şi picioare care îmi încurcă drumurile…minţii! dureros! nesigur! albastru! delir! reinventez un joc nebunesc…nu pierde linia! împleticeşte-ţi picioarele  într-un dans al surzilor! nu închide ochii…ar fi prea cald fără glacialul privirii! nişte monştri imaginari transformaţi în scrum o dată cu prima răsuflare! e doar un joc nechibzuit în care nu sunt nici eu…nici tu…ci doar nişte umbre reflectate de cele trei oglinzi strâmbe. nu doare acum! este rana uscată în care demult se răsucea un cuţit. anodin…

stare de spirit

o picătură neagră peste un infinit fără culoare. nu e un răspuns! nu e nici măcar o întrebare!?

plutind…!

plutind…biciută de gânduri strâmbe  şi întoarceri spre nicăieri! plutind…cu privirea înainte  şi paşi mărunţi!  plutind pe un colţ de nor…au obosit nervii! şi liniştea! şi crezul! nu mai suntem fluturi…ne ascundem în culcuşuri de omizi şi uităm să ne transformăm. nu ne mai luam zborul şi ne târâm pe un pământ prea greu. suntem lăsaţi în urmă de cei cărora le aşezam aripile frumos! speri doar să nu redevină omizi şi să poţi zâmbi la gândul că le-ai ajutat zborul!  e doar o ploaie repezită…de vară!

sans!

îmi pun aripi strâmbe şi caut o linie dreaptă paralelă cu tot ce trăiesc acum. Şi de ce ar fi altcumva? cotrobăi printre stele. ce lună mare! într-o zi o  să ne acopere şi o să fim bucuroşi pe luna noastră! mi-e dor de mirosul sărat de mare…de o scoică intreagă adusă la mal de un val …şi de soarele pe care poţi să îl suprinzi exact când se trezeşte. n-a învăţat să se ascundă…şi uneori “vorbeşte prostii” ! am un gând verde. o floare violet. o privire albastră. nimic! mă gândeam şi eu!

dacă plouă.

mai degrabă Alifantis...

poate verde şi un zbor de pescăruş...

mai bine cald şi aer rece...mai mult fum.

şi Sorescu.

mai bine aproape linişte şi ploaia izbindu-se în geam.

mai degrabă gânduri aliniate frumos şi cotrobăieli în sertare mai vechi.

unde se duc oare gândurile celor care nu le pot spune niciodată în cuvinte?

un zâmbet ştrengăresc.

flori de castan.

 

 

 

frânturi

rătăcesc pe câteva străzi fără rost şi îmi împleticesc picioarele ca într-un dans absurd cu orbi. e fără rost. e degeaba. e cald. un gând fără sens...câţiva oameni care îşi caută linia într-o mulţime de cercuri şi se amestecă în  dans  doar pentru a ajunge într-un final în care să calce totul. şi o să fie aceeaşi stradă fără rost. cu aceeaşi oameni care nici măcar nu mai ştiu ce caută. cu aceleaşi gânduri care nu îşi găsesc capul. un azi fără rost. fără ieri. fără mâine.  fără mine.

o privire pierdută şi câteva litere mâzgălite pe o foaie albastră. Ucisă de primul gând ideea îşi pierde şi ea sensul. Rătacesc rostul lucrurilor într-un amalgam de nonsensuri. E o loterie cu un singur câştigător...clipa cea de pe urmă. Un pescăruş se bucură de soare... pe marginea apei...